Roman: Sub semnul Capricornului

Se zice că o carte este un leac pentru suflet.
Pentru Toader Ungureanu pornit în lumea largă, la propriu şi mai ales la figurat de pe plaiurile blânde ale Bucovinei,cărţile pe care le-a scris îl reprezintă sunt o oglindă a zbuciumului său interior, a dorinţei de a spune,de a mărturisi ceva oamenilor, de a lăsa ceva în urma sa. Scrie pentru a se elibera de obsesia unei lumi mirifice,revede un spaţiu şi retrăieşte un timp,ăşi răcoreşte sufletul. Toate creaţiile sale sunt străbătute de un anumit flux liric, autorul deschizându-şi sufşetul,comunicându-ne ceea ce-l frământă.
Schematizând foarte mult firul epic,am putea spune că romanul "Sub semnul Capricornului" se compune din episoade aparent fără continuitate. Intr-adevăr, în planul construcţiei narative, este fragmentat în mai multe capitole chiar dacă acestea au titluri sugestive, adecvate conţinutului, unitate tematică este asigurată de persistenţa în memoria personajelor a imaginii mirifice a Dornelor, a celor dragi şi apropiaţi, vii, sau plecaţi pe celălat tărâm.
Naratorul este implicat efectiv în realitatea evenimentelor. Nu se respectă cronologia acestora. Pare un joc, un capriciu al memoriei afective, specifice fiinţei umane; pentru că tu omule,, mereu-mereu, vrei să te reântorci acolo unde nu mai poţi-de aici perpectivas nostalgic-melancolică ce persistă în subtextul scrierii.
Pretextul, punctul de plecare al romanului îl constituie povestirea unei întâmplări cumplite, auzite în copilărie despre avere, ură între fraţi. crimă.Şi sentinţa pare din poveste.
Acţiunea romanului pendulează. În principal în prezentarea unei realităţi geografice şi umane, mai ales între plaiurile Bucovinei şi oraşul transilvan în care se află "cetatea".Este înserat un succint dar interesant istoric al cetăţii-temniţă.Ni se oferă o imagine veridică a lumii închisorilor cu fauna ei diversă, de la indivizi la care umanul nu s-a lăsat alterat şi până la hienele aflate pe cea mai joasă treaptă a decădere umane.Sebastian, tânărul abia ieşit dina dolescenţă, trăieşte un adevărat calvar în compania acestora, chipuri hidoase sufleteşte. În contrast, chipul mamei, amintirile plaiurilor natale îi fac viaţa cât de cât suportabilă.
Naratorul rediminesionează personaje,situaţii, întâmplări, sentimente conform exerienţei sale marcate de trecerea timpului.
Este evocată o perioadă grea a istoriei contemporane; şi anume anii de după război. Lipsurile, condiţiile grele de muncă, greutăţile cotidiene nu-i împedicau pe oameni să guste micile bucurii ale vieţii.
Se urmăreşte destinul familiei Plopeanu, de la copilul dintr-o familie numeroasă, pus la tot felul de munci în gospodărie, alături de ceilalţi fraţi, anii de şcoală, viaţa în cămin, munca grea la fabrică, profesor suplinitor, armata, iubirile, căsătoria şi cei doi "drăcuşori" pănă la împlinirea ca scriitor şi la sfârşitul tragic. Aceste etape sunt prezentate prin numeroase întoarceri în timp, adevărate "flaşh-bak-uri.
Capitolele care-l au ca protagonist pe Doru Plopeanu, demonstreazî că acesta deţine un adevărat depozit de întâmplări, de amintiri, care s ederulează în momentele de după accident, văzându-şi şi participând chiar la proprie-i înmormântare. Firea sa, zbuciumul sufletesc, sensibilitatea, îşi au rădăcinile undeva-n India, ţinut mirific pe care şi-a dorit atât de mult să-l viziteze, simţindu-i chemarea tainică încă din fagedă copilărie, dar neconcretizată.
E o permanentă pendulare între trecut şi prezent.Revine la situaţia lui critică, speră să-l ajute destinul, să întâlnească pe cineva sprea fi salvat atât el cât şi Dorina. Din vale i se strecoară în suflet ecourile străbunului colind "Florile sunt dalbe"..."Sculaţi gazde nu dormiţi"...E frumos ca-n poveşti...."Fulgi mari, grei,încărcaţi de nostalgia sărbătorilor cădeau lin, din înalt...Parcă şi cerul se coboară mai aproape de pământ încălzind atmosfera"...
Doru Plopeanu trece "dincolo de hăţişuri" însoţit de imaginea, de fiorul unei lumi care i.a fost atât de dragă, căreia i-a dus dorul, pe care a păurtat-o pretutindeni. Trece "dincolo" acceptându-şi destinul tocmai în ajunul eceleiaşi sărbători dragi în care venise pe lume, întreaga viaţă derulându-se "Sub semnul Capricornului"
Finalul cărţii îl găseşte pe Doru Plopeanu-spirit-,participând involuntar la discuţiile dintre fraţi, participanţi cu toţii la o ultimă cină. Când toţi se hotărăsc să plece pe la casele lor se simte părăsit, abandonat,punându-şi întrebarea " dar eu unde mă duc?" unde e casa mea oare?...mai staţi cu mine, vă rog! Nu mă părăsiţi încă odată!."
Destinul ne este dat.Noi nu putem decât să-l şlefuim, să-l modelăm. dar să-l schimbăm, nicidecum. Ne naştem şi murim singuri, chiar dacă suntem înconjuraţi de cei dragi...(Profesor Mihai Aliman)