Prof.Vasile Bunea despre romanul "Cărările destinului" de Toader T Ungureanu

Autorul Toader Ungureanu, din nou Toader Ungureanu!
Cărţile lui le las să se coacă, după ce le primesc, deoarece prima impresie nu e şi ultima. Pe acest autor îl pot lesne cuprinde între prozatorii români şi descrierea de noi personaje, noi evenimente de viaţă, noi gândiri phiholocice sau parapsihologice, autorul este un scriitor interesant, fie ca tematică abordată, fie ca problematică a personajelor sale.
Cartea Cărările destinului, umple un gol în analiza prozei literare de la noi.Dacă în ceea ce priveşte studiul naraţiunii ca atare, cel puţin la nivel social, s-a ajuns la o oarecare împământenire a noii direcţii, nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa descrierii.
Lucrările luiu A.-g.Greimas şi G.Genette au fost cercetate: ele s-au cantonat de cele mai multe ori în demontarea maşinăriei naraţiunii, pe linia integrării creatoare a principiilor noii poetici, zise la început structurale, încetăţănită sub insingna naratologiei.
A venit apoi teoria descrierii, promovată de Ph.Hamon şi J.-M. Adam. Aceasta a recuperat zona, socotită de multe ori indigestă, a zugrăvirii de locuri şi fiinţe omeneşti. Mariajul dintre poetică şi semiotică a dus la elaborarea unor tehnici de analiză a descrierii cu efecte nebănuit de grăitoare.
Făcând o sinteză a principalelor achiziţii în analiza descrierii, Toader Ungureanu oferă un "tablou" complet al acesteia, care este destinat a face un nou mod de abordare a textului literar, cu speranţa că el îşi va croi un drum şi în critica literară. Căci, în ciuda aparaturii, ce poate apărea uneori sofisticată, autorul reuşeşte performanţa de a calasiciza întregul sistem prin definirea componentelor sale şi prin limpezirea structurilor ce-l alcătuiesc.
Contribuţia e dublă : la nivel teoretic şi la cel aplicat, aceasta cuprinzând întreaga evoluţie a descrierii de la cronicari la posmodernii optzecişti. Cunoaşterea textelor, alegerea şi analiza acestora sunt remarcabile, iar lectura cărţii face să pălească istoria literară, care nu are mijloace de a investiga articularea profundă a produsului scriptural.
Se aplică peste tot o grilă care reprezintă sistemul categorial al descrierii, ilustrat cel mai bine în proza românească din veacul al XIX-lea. Intră aici statutul peisajului, al potertului, dimensiunea spaţială şi temporală, obiectele.
Impresionează gramatica descrierii în procedee ca enumerarea, elipsa, repetiţia, timpurile verbale. Se vede aici componenţa autorului dovedită de altfel şi în alte lucrări, bine cunoscute, cărţile lui de până acum, şi nu puţine. Un singur lucru mă îngrijorează uneori, ca volumul său sau cantitatea scrierilor sale să nu afecteze calitatea scrisului, a tematicii sau a cădea cu un subiect în derizoriu.
La nivet lexico-semantic se tratează unitatea de bază a descrierii, numită pantonim, cu exemple ca grădina,camera, etc. Toader Ungureanu, dă o lecţie autorităţilor înseşi în materie de descriere, care n-au cunoscut sau au uitat această disciplină. Se tratează altfel descrierea figurativă, cu frumoasa dialectică a metonimiei, paralela, formele de discurs, inserarea descrierii în naraţiune.
Încheerea autorului este semnificativă pentru întregul demers al romanului său, aceasta se înscrie în proza secolului XX-lea ca stil, şi o mare parte din procedeele universale ce ţin de realizarea descrierii în mod analog este tratată literatura interbelică, cu acente deosebite asupra modernităţii noului discurs, sincronizat în mare parte cu romanul universal, lucru se vede clar în privinţa statutului personajului, care poate duce la aparenta pulverizare a personajului unitar închegat. Semnificative sunt astfel obsevaţiile îngemânării romantismului cu realismul, ceea ce dă un farme aparte scriiturii multor prozatori din creaţia românească, ferită de convulsiile mutaţiilor unoeri prea bruşte din sfera occidentală, mai ales cea franceză.
Romanul Cărările destinului este o coplexă viziune a sorţii omeneşti, aşa cum notează suficient de clar şi prozatorul Constatin Zărnescu, membru marcant al USR, unde găsim ecouri din Huysmans, DFostoievski sau chiar din Mateiu Caragiale, ca să amintesc din panteonul literelor româneşti. El face scriitură de calitate despre cartoforii care-şi vând averea, soţia şi fiicele, robiţi de această patrimă diavolicească, apoi alte personaje dramatice, un fel de prinţi ai răului, consumatori de alcooluri tari sau viaţă de cazinouri, dar care visează la masa hazardului la a câştiga nemeritat mulţi verzişori, ca apoi să-şi revină. Această metodă a descrierii locurilor de baştină, a Dornelor, trădează zbuciumul scriitorului pe care viaţa l-a aruncat definitiv pe malul Someşului Mic. Stau şi mă întreb, dar în acelaşi timp aştept, ca aceste meleaguri care i-au dat tot în viaţă :iubiri, familie, statornicie, şi cele mai multe satisfacţii, să-l mişte atât de mult încât să le descrie cu aceeaşi dăruire ca şi locurile natale (sporadic le mai găsim şi-n celelalte romane, dar nu cu atâta asiduitate). Nu pot să trec, să nu amintesc despre personajul principal Raoul, care pierdut în rulete şi viciu, visează la o minune care se va înfăptui imaginar în mintea lui, de redresare. Nu voi povesti romanul, las la latitudinea Dvs, acestă plăcere, dar punctez a spune că viciile sociale, spiritual distrugător de gaşcă sunt prezente şi influienţează sau chiar distruge viaţa semenilor noştri, care apoi clamează destinul ! A se vedea în această privinţă textul reprodus la pagina 142, în care figura personajului este înfăţişată "en train de se faire", procesual, într-un fel "mise en abyme" ca în metascriitura modernă, încât stai şi te întrebi ce-o fi vrut să spună Călinescu când afirma că Eminescu nu este descriptiv (cf.Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1982,p.458)
Toader Ungureanu, procedează de cele mai multe ori deductiv, aşa cum o cere noua poetică. Astfel, fiecare text reprodus este precedat de precizarea procedeelor, ilustrate apoi în pasajul respectiv. Rezultă de aici un basorelief al citatelor, reconfortant prin didactica tipurilor de literă. Semnalez, tot pentru ineditul şi subtilitatea analizelor "cazul Sadoveanu". Câtă platitudine populează manualele şi chiar lucrările cu iz savant, atunci când se referă la arta lui Sadoveanu! Este surpinzător la Toader Ungureanu punerea în evidenţă a complexităţii discursului narativ sadovenian, care se îmbină adesea cu alte tipuri de expresie. Ultima parte a cărţii este o contribuţie şi mai valoroasă, pentru care foştii noştri teribili optzecişti ar trebuie să-i mulţumească. Şi aici subtilitatea cercetării depăşeşte cu mult autostudiile post moderniştilor de la noi, precum şi teoretizările globale şi impresioniste de aiurea. Pe lângă tratarea noii componente descriptive, autorul face şi un fel de raport discursiv al autorilor, cu referiri multiple la inconturbabilul Cărtărescu, la care "romanul va fi, până la urmă, paradoxal construit dintr-o secvenţă de descrieri întrerupte de fragmente narative tot mai ample pe care evocarea unor locuri, peisaje, potrete i le impune naratoriului-personaj"
Pe ansamblu intervin ironia, autoironia, parodierea chiar a tehnicilor descriptive printr-o metascriitură explicită şi mai ales implicită. Se impune oricum, prioritatea descrierii faţă de trauma narativă, ceea ce denotă, aş spune, acutizarea funcţiei poetice a descrierii. Peste tot aceasta înrudeşte textul cu poeticitatea spaţiului, a lucrurilor, a fiinţelor inseşi, apoi a alcătuirilor antropologice ale existenţei umane: se adaugă de multe ori potenţarea acestor univesruri cu aura stilistică şi retorică.
Cartea lui Toader Ungureanu este un reper de seamă, de la care se poate concepe o tratarea unversalistă a descrierii. Ca unul care a bătătorit potecile scriiturii franceze, cred că într-un tablou general aceasta poate aduce complectări importante, sugerate adesea. Păcat că nu avem un echivalent al lui Proust, dar de la această lacună suferă majoritatea literaturilor lumii. Lăsând la o parte pe descriptiviştii actuali, Georges Poulet însuşi sublinia : instabilitatea locurilor, spaţiul pierdut, personificarea culorii, fragmentarea, discontinuitatea, farmecul locurilor, lacunelor, eterogeneitatea, distanţa vidă, iradierea, expansiunea, sinuozităţile, suprapunerile, aş spune, magia locurilor, orinismul, străfundurile memoriei, schimbarea de perspectivă (G.Poulet, Espace proustien, Gallimard, 1982)
În scriitura sa Toader Ungureanu se referă adesea la Noul Roman : aici nu fac decât să menţionez eseul lui Alain Robbe-Grillet, Pour unNouveau Roman, în care se subliniază golirea discursului de şarja semantică, psihologică, morală. Lumea şi atât! Autorul geometrizează şi lasă să vorbească lucrurile ele insele, fără adaos auctorial. Poezia rezidă în ele insele, în proza sa, iar cititorul o trăieşte prin propria participare.
În sfârşit, să înţelegem din aceasta că proza "socialistă" n-ar face decât să reia simplificator, achiziţiile inrebelice?
Morala acestui eseu: în general sunt zgârcit cu elogiile. Totuşi noua carte a lui Toader Ungureanu este un dar adus culturii noastre cum rar se mai întâmplă în cotidian, în această recesiune spirituală, materială şi de ce nu scriitoricească.
Cartea autorului este dacă vreţi, o combinaţie de povestire, poem în proză, analiză pshianalitică jungiană şi mărturie spirituală, de mare şi actuală realitate a zilelor noastre. Romanul Cărările destinului de Toader T Ungureanu este un volum de proză vizionară, o incursiune nonconformistă în meandrele fiziologice, psihice şi metafizice ale unui personaj feminin generic, de la cea mai fagedă vârstă până la prima adultitate. O Şeherezadă contemporană îi relatează iubitului ei care o părăseşte, cele mai stranii şi mai intime trăiri legate de creşterea ei întru feminitate. Combinaţie de povestire, poem în proză, analiză psihanalitică jungiană şi mărturie spirituală Cărările destinului se vrea un fel de scriere iniţiatică, în afara genurilor literare curente, despre ce ar putea să însemne deschiderea emoţională a fiinţei umane către niveluri de sensibilitate şi înţelegere mai puţin exploatate şi cunsocute deocamdată.
Cărările destinului-este un tiutlu care ne priveşte pe toţi, este un concentrat initinerar epifanic, pornind de la "brusca aruncare în scenă" trecând prin aventurile corpului dureros, prin iluminările adolescentine ale unei feminităţi matrici-ale şi "căderea din Realitate în realitate" prin "schimbarea la trup" adrogină spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de al treilea ochi şi, în cele din urmă, fulguranta (şi intransmisibila) înţelegere, a "marelui şah cu partea cealaltă"-este o livrare de sine pentru bunul uz a celor care mai caută " o magie coerentă a lumii".
E o "cheie emoţională" pentru noi, pentru acel univers feminin despre care unul dintre ultimii maeştri spirituali ai vremurilor noastre spunea că e o lume în mod natural mai aproape de fiinţa lucrurilor.
Mama-fiinţa care a marcat într-un fel sau altul viaţa fiecăruia dintre noi, cea căruia Toader Ungureanu i se spovedeşte aidoma unui cucernic şi cu har preot pentru iertarea păcatelor vieţii...
Prof. istoric Vasile Bunea Cluj Napoca.

Prefaţă la romanul "Copilul Colindului" dl. Al.Florn Tene, preşedinte Liga scriitorilor

"Proiecţii alchimice şi expierenţe magice în romanul "Copilul Colindului"
Dragă cititorule, romanul pe care îl ţii în mână consumă o viaţă trăită în magia amintirilor despre fratele autorului, Rico, cu relatări aproape neverosimile, ce nu sunt altceva decât produsul baroc al imaginaţiei.
Toader T Ungureanu, autorul acestui roman, intitulat "Copilul Colindului". are în spate experienţa a treisprezece cărţi de proză publicate(nuvele şi romane), fapt ce se reflectă în arta sa narativă.
Romanul de faţă este o construcţie românească în care visul se răsfrânge în două oglinzi ale realităţii, creând o stare onirică, halucinantă, plină de mister şi secvenţe diafane, privind dragostea dintre doi fraţi.
Autorul pare un fachir renascentist care este atras de alchimia imaginaţiei, un erudit cu viziuni neoplatonice, în fine, un degustător rafinat al imaginilor pe care le scormoneşte pătimaş în cotloanele amintirilor şi mărturiilor.
Romanul structurat în capitolele : Mesaje din dincolo, În lumea cărţilor, Flori pentru Rico, Un nou prieten, Orânduiala, şi Colindul Florilor de cireş, are o construcţie de puzzle cu a cărui componente se pot construi noi imagini, chiar dacă autorul învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe reale.
Două sun principalele personaje din Copilul Colindului. Doru şi copilul Rico, fratele mai mic al personajului principal, căruia îi este dedicat romanul, care apare în situaţii neprevăzute, ca un înger păzitor al destinului prescris de Dumnezeu, destin ce glisează în spaţii mirifice de dincolo de Călimănel, pe culmile Bozieşului sau într-un areal mai mare al Bucovinei, al Dornelor şi Ardealului.
Caracterul oniric al întâmplărilor e mereu dublat de o realitate învăluită în voalul metaforei. Acest fapt deconspiră pe poetul Toade Ungureanu, autor al cinci volume de poeme. În paginile acestui roman descoperim poeme de o sensibilitate maladivă care se înscriu fericit în contextul acţiunii.
Romanul debutează cu întoarcerea din armată a "Rătăcitorului", care se opreşte la sora sa Paraschiva, ocazie care îi prilejuieşte să "înoade" o aventură pe malul apei, cu o tânără bibliotecară. Demersul autorului în decscrierea relaţiei dintre cei doi tineri este un pitoresc vitalizant şi estetizant, fapt ce-mi aduce aminte de romanele lui Gib I. Mihăiescu,"Rusoaica" şi "Zilele şi nopţile unui student întârziat", cu acea culoare rurală de "haut en couleurs" Autorul crează efecte noi prin schimbarea perspectivei narative şi să sugereze, fără crispări şi eforturi hilare, o atmosferă onirică, uneori plonjând în haloul halucinaţiei. " Aţipi! Focul! Doar flăcările jucăuşe se ridicau spre înălţimi căutând scăpare...De cine? De ce?...dansul nebunesc în ritmul tobelor începu frenetic. Nu le vedea chipurile ascunse după mantia grea a nopţii. Le auzea doar cântul! Cântul straniu amestecat cu uruitul motoarelor, aerul paletelor elicopterului, el rămânând chircit pe mai departe, simţind doar căldura molatecă cuprinzându-i trupul...Atât de aproape...atât de aproape...Ciuda, acea stare care-l învăluise la început, atunci când se trezi singur, abandonat de soldaţii din grupa de comandă, lăsându-l de izbelişte, înconjurat doar de ramurile joase ale copacilor îngreunate de zăpada abundentă, (...).
Altfel, naraţiunea nu e lipsită de un pitoresc estetizant, în care se ascunde o ştiinţă a observaţiei ce conturează o atmosferă halucinantă, întinsă, precum un miceliu asupra amintirilor. "Copilul Colindului" e, în acest sens, romanul unei umaninăţi dinamice, cu psihologii contorsionate şi răvăşite. Universul epic este abstras, izolat şi ţesut, din pânza imaginaţiei ritualice. Mama, Florica, Narcis bolnav de inimă care face operaţie pe cord, ce-şi aşteptase rândul de ani buni pentru transplant, Rico, cel care dăruieşte inima spre a-i duce pe mai departe visele neîmplinite, acceptându-şi destinul tragic, Lupşorul, care se bucură că are un băiat atât de deştept, dar fără de noroc, pierzându-l aşa cum îşi pierduse şi soţia, Alexandra ce-l iubeşte pe Doru, Turbatu-căpitanul, sunt personaje ce tangenţiază cu un neam care-şi trăieşte destinul, reînviat în romanul ce fixează momentul de paroxism istoric unde satul ardelean, cu orgoliile lui de axis mundi , trăieşte momente deosebite, devenind un fragment în totalitate, o amprentă în atemporalitate. "Rămas pironit locului, îl împinse de la spate-n portiţa deschisă...Îl privi cu drag depărtându-se, păşind cu greu prin zăpada afânată, căzută peste noapte...Nu-l mai zări atunci când ochii i se umplură de lacrimi...Cu greu se întoarse căutând cărarea făcută prin zăpada bătătorită, acolo, chiar prin mijlocul străzii, de bocancii trecătorilor care se sculaseră ca şi ei dis-de -dimineaţă spre a o lua din nou de la capăt...Îl durea sufletul văzându-l cum lupta, chiar dacă era un simplu copil, nu se dădea bătut, se zbătea în această lume stranie pe care nici el care văzuse atâtea, trecuseră peste el atâtea necazuri, călindu-l, iar ghioceii îi invadaseră chipul, nu o înţelegea pe deplin. Începuseră să-l doară şi pe el, când picioarele, când şalele, când capul. Cu toate astea şi-ar fi dat anii cei mai fericiţi pe care-i mai visa câteodată, dacă ar fi avut ocazia să compenseze durerile copilului, pe care-l vedea cum se stinge încet, încet..."
Autorul recuperează unele pulverizări în planul retoricii, prin juxtapunere de întâmplări narate prin rememorare şi prin schimbarea viselor personajelor, parte din ele extracţie arhetipală (Rătăcitorul, soldaţii). Fratele lui Rico, ce primeşte "mesaje de dincolo" îşi reface genealogia prin relatări succesive, într-o naraţiune "a tour de role". E mult onirism în acest roman ce ambiţionează să construiască o simbolistică a istoriei vitalizată prin vis şi rememorare. Aceasta, e, de altfel şi latura cea mai consistentă a romanului ce construieşte un fast himeric al unui joc al destinului uman: " Se trezi în mijlocul acelei primăveri timpurii, hoinărind pe dealurile Roşului, admirând priveliştea care i se derula în faţa ochilor...Fără să-l cate cu privirea, îl simţea alături, păşind agale pe iarba fragedă, lăsând urme abia perceptibile pe roua dimineţilor.
-Să coborâm dragul meu prieten, să-ţi vezi lăcaşul în care ţi-ai abandonat luntrea pământeană...îi zise cătându-i mâna.
Nu-i răspunse...Se simţea atât de bine...De astă dată nici cea mai mică durere nu-i însoţea paşii, doar vântul hoinar jucându-se cu ramurile încărcate de vredeaţă".
Era la mormântul lui Rico, cerîndu-şi iertare şi rememorând secvenţe din viaţa lor. Doar o lumânare aprinsă şi un buchet de flori erau martorele emoţiilor. Autorul e un meşter al spontenaităţii stilistice, al arhitecturii şi mai ales al creonării personajelor. De la Gogol a învăţat probabil rostogolirea amănuntului banal până la fantastic, iar de la Celin a preluat ceva din romantismul relatării. Oricum Toader T Ungureanu este un prozator original şi viguros. Capitolele acestui roman trăiesc prin aspectul lor compozit :amestec de naturaleţe poetică şi relatare magică, parabole cu irizări de vis şi redare a cotidianului, descriere hieratic-creştină şi aglutinare a detaliilor. Vedem în acestă naraţiune fizionomia însăşi a vieţii, cu tot dinamismul ei haotic şi incongruenţa ei adâncă, putem aprecia că acest roman este o frescă ce redă trăirile unui neam cu speranţele, visurile şi durerile lui. Aflăm aici o ştiinţă impecabilă de a surprinde stările sufleteşti şi visele personajelor, dar şi banalitatea de care se înconjoară lumea şi care devine noua sa mitologie, dar şi capacitatea de a evoca fragmente din trecutul lui Rico.
Sfârşitul romanului degajă o simbolistică cu trimitere, aluzivă, la cele două lumi despărţite de fluviul Styx, când Tudor aflat la mormântul lui Rico" zări de departe apele învolburate ale râului despărţind cele două lumi atât de diferite" În timp ce continua "să zâmbescă florilor de cireş care înfloriseră doar pentru el, pentru sufletul său pur, nevinovat...". Imagine superbă ce-mi aminteşte de finalul romanului lui Cronin în care se spune că îşi aduce aminte de mirosul florilor de frezii. Gestul pe care-l face Rico, dăruindu-şi inima-n ultima clipă, gândul că întinde o mână de ajutor celui căzut, care la rându-i îi va duce visele mai departe, acceptul tânărului care aşteptase atâta timp să primească o nouă şansă la viaţă, sunt momente descrise cu atâta acurateţe, încât, citind, îţi vei simţi pentru o clipă sufletul răvăşit..." De astă dată mâna însângerată se retrase din adâncuri strângând ultima fărâmă de viaţă, spre a fi dăruită tânărului care încă mai aştepta cu mâna întinsă, Darul...Cele două mâini se atinseră...Prima dăruind, a doua primind speranţa de a merge mai departe, împlinindu-i visele, năzuinţele...Se scutură aşa cum o făcea de fiecare dată când ieşea din apă, spre a-şi alunga de pe corpul firav picăturile, boabe de mărgean, ridicându-se, abandonându-şi trupul, luntrea cu care străbătuse apele învolburate ale vieţii, privind doar chipul bărbatului care-i primise cu atâta recunoştinţă darul, ultimul pe care putea să-l ofere înainte de a se pierde-n uitare. Porni cu paşi mărunţi, coborând valea, zărind de departe apele învolburate ale râului, despărţând cele două lumi atât de diferite".
Autorul, prin amestecul registrelor găseşte tonalitatea potrivită, căci înfăţişarea compozită a capitolelor e şi o probă de consecvenţă, trăind cu adevărat alături de personajele sale, poate şi faptul că acest roman conţine elemente biografice. Toader T Ungureanu ştie să vadă esenţialul în spuma realităţii şi să-l extragă fără căutări crispate. Imaginaţia e o formă de înălţare a realului din trecut spre prezent, un efect al perspectivei narative.
Citind acest roman mi-am adus aminte de zicerea lui Petre Ţuţea : "Prozatorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face din el mobilă de lux." Aşa a făcut autorul acestui roman : a abordat o temă, aparent banală, şi a făcut din ea un briliant irdiind lumină magică...Al FlorinTene...