Priveşte cum ninge...

Nu ştiu! Poate că timpul şi locul în care m-am născut m-a determinat să iubesc atât de mult acest anotimp...Iarna! E anotimpul când vietăţile se retrag spre a-şi odihni trupurile obosite şi de ce nu a depăna amintiri sau scrie altele pe "răbojul vieţii" nădăjduind la venirea unei noi primăveri, unui nou anotimp în care să o pornească să rătăcească prin labirintul pe care bunul Dumnezeu ni l-a creonat la venirea involuntară pe acest tărâm. Mama-i spunea mai în glumă mai în serios, "Rai alb" Şi avea dreptate! Doar atunci avea timp şi pentru noi, cei mici...Ne lua "la poveşti" pe laiţa de lângă sobă, ascultând trosnetul lemnelor, purtându-ne pe aripi de vis pe meleagurile de pe care venise cândva, demult. Şi câteodată lăcrima, depănând povestea vieţii ei, când rămasă orfană cam pe la trei anişori(părinţii muriseră într-un incendiu a casei) a rămas în grija bătrânilor "Bandrabuleni", de acolo, de pe coasta sură a Glodului. Câteodată, prin luna Gerarului, ne adunam ciorchineşi priveam, noaptea, pe geamul împodobit cu promoroacă, aşa, cam pela orele când somnul ne dădea ghes, cum "haita de lupi" trecea-n şir indian măsurând costişa Şeştinei, pe aceeaşi potecă pe care o ştiam de ani buni. Le admiram frumiseţea trupurilor scăldate de razele reci ale lunii păşind maiestuos spre pâlcurile de brazi de dincolo de izvor, dispărând în noapte. Doar a doua zi auzeam mergând spre şcoală că iar făcuseră prăpăd.Mi-aduc aminte de iarna, când, bătrânul meu tată fusese supus unei asemenea experienţe. Dumneze pesemne i se făcuse milă de trupul firav, măcinat de urgiile războiului, de ghearele hulpave ale concentrării în lagărele din taigaua făr de sfrşit al Siberiei. Te îndemn cititorule să-mi răsfoieşti gândurile aşternute pe colile albe, adevărate mănunchiuri de vise şi vei da şi peste întmplarea pe care am menţionat-o, întâmplare care de ce nu, mi-a schimbat în totalitate impresia despre cel căruia-i spuneam tată, cunoscându-l atunci când aveam doar câţiva anişori, când reîntors din prizionerat i-am simţit pentru întâia oară braţele puternice ridicându-mă spre bolta înstelată a cerului, simţindu-i şi azi acel miros de transpiraţie şi sânge îmbâcsite-n hainele-i kaky, barba ţepoasă, tristeţea din ochii obosiţi, şi braţele mamei, locul cel mai sigur, unde nu mă puteau atinge nici trasoarele răboiului care brăzdaseră atâta vreme cerul nopţilor, nici răutăţile celorlalţi, mai mari. Frumoase erau iernile de acolo, de la noi, ierni pe care le visez deseori...Frumoase erau sărbătorile anotimpului alb...Colindul, Pluguşorul şi de ce nu Sorcova, care ne scotea de fiecare dată din casă o porneam pe uliţa satului de la Coverca până-n josul satului, la Şar, întorcându-ne-n zori cu picioarele încălţate strâns în opincuţe, mâinile, îngheţate bocnă, dar mulţumiţi sufleteşte.Cum să nu iubeşti anotimpul care ţi-a scăldat primul ţipăt, ţi-a însoţit primii paşi, prima iubire, prima dezamăgire, care ţi-a pătruns în suflet şi pe care-l doreşti ca să-ţi însoţească şi ultimul gând atunci când va fi să fie. Şi am atâtea subiecte pentru a le aşterne pe hârtie în nopţile reci ale iernilor care mă aşteaptă...Fii alături de mine cititorule! Bucură-te de viaţă, de anotimpul pur, imaculat, într-adevăr Rai alb,. Ascultă cântul straniu al fulgilor care cad alene acopreind totul n mantia-i imaculată, colindul străbun, şi-mi vei da dreptate...Ia-ţi schiurile şi hai pe panta abruptă al Şeştinei, creaonează urme fine pe zăpada strălucitoare în razele soarelui...Seara la gura sobei, citind, poate vei redescoperi copilul de odinioară...Mai ştii? Autorul...

Să rătăcesc!

M-am săturat să rătăcesc cătând,

Împlinirea, ascunsă-n taina vieţii

Am obosit bătând cărări ascunse

Lăsându-mi urme pe anii tinereţii...

Mi-e dor să mă opresc cândva,

O clipă de răgaz, să visez mă lasă,

Aripile-mi să le desfac, să zbor,

Cu gândul doar, să mă întorc acasă,

Nectarul primăverilor, culesu-l-am

Pierdutu-m-am în arşiţele verii,

Lăsându-mi trupul sfâşiat de vremi,

Şi sufletul pierdut în mreajele dureri...

Nu am putere să mă despart de timp,

Nici dorinţi ca lupta să mă cheme,

Mi-e trupul dezvelit de crivăţul hoinar,

Îl simt sărac, şi îl aud cum geme...

Simt toamnele apăsându-mi paşii

Trupul gârbovit cătând vag pământul,

Îmi ascult tăcerea aciuită-n noapte

Iar tristeţea-mi copleşeşte gândul...

Mi-e atât de dor să pornesc colindul,

Vorba blândă a mamei s-ao aud în şoapte,

Să-mi revăd o cipă casa de sub deal,

Să mă pierd apoi, trist, tăut în noapte.

Vin la ceas târziu, te rog meleag iubit

Primeşte-mă când timpul va să vie,

Odihnă să-mi cat sub cetina de brazi

Somnul să mi-l dorm sub străbuna-ţi glie

Cred că n-am să pot să trec peste pădure,

Nicicând dorul să-l alin nu voi putea,

M-au cuprins troienile în valea mea de vise,

Nu pot decât să-ncerc a mai visa.

Voi rătăci mereu, urmându-mi doar destinul,

Înscris pe talismanul răbojului de seară,

Î-mi voi scălda doar ochii, ochii obosiţi,

Prin vise ne-ncepute, ploi de primăvară...

Chiar dacă trupu-mi va dormi departe,

Acoprit de neantul ce-n zori o să mă fure,

Te voi iubi mereu, şi-ţi voi lăsa speranţa,

Să rătăcească-n voie, tristeţea să o-ndure...

Şi poate, la chemarea-ţi voi reveni cândva,

Să retrăiesc destinul, destin părtinitor,

Cătându-ţi amintirea pierdută în străfunduri

Şi-ţi voi rămâne credincios, fiu Rătăcitor...

Nicula martie 2011