LIGA SCRIITORILOR :

Liga Scriitorilor Români a editat în anul 2011 Dicţionarul Scriitorilor Ligii, Volumul I, la prestigioasa editura DACIA XXI, sub îndrumarea Directorului editorial Anda Dejeu, în care sunt cuprinşi 198 scriitori din ţara şi străinătate( din cele 12 din diaspora), printre care şi prozatorul Gherlean, Toader T Ungureanu autor a 13 volume de proză dintre care trilogia "Rătăcitorul", precum şi a 5 volume de poezii, poeme, ultimul volum publicat în iulie 2011 la Editura Napoca Star.

Dicţionarul scriitorilor români de azi...

LIGA SCRIITORILOR: A apărut DICTIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun Costin (din Romania, Basarabia,Bucovina de nord, Banatul sârbesc,Europa Occidentală, Israel, America) fiind înregistraţi circa 2000 de scriitori români ai zilelor noastre, fiind practic cea mai cuprinzătoare lucrare despre autorii timpului prezent de la debutanţi foarte tineri până la respectabile personalităţi octogenare şi nonangenare afirmate în lumea literară din vatra limbii româneşti sau din diasporă. Dicţionarul apare sub egida Editurii Porţile Orientului Iaşi 2011, în care-şi are locul alături de alţi scriitori de mare valoare şi prozatorul Toader T Ungureanu, membru al Ligii Scriitorilor, cu cele 18 volume publicate până-n prezent.

Prof.Vasile Bunea despre romanul "Cărările destinului" de Toader T Ungureanu

Autorul Toader Ungureanu, din nou Toader Ungureanu!
Cărţile lui le las să se coacă, după ce le primesc, deoarece prima impresie nu e şi ultima. Pe acest autor îl pot lesne cuprinde între prozatorii români şi descrierea de noi personaje, noi evenimente de viaţă, noi gândiri phiholocice sau parapsihologice, autorul este un scriitor interesant, fie ca tematică abordată, fie ca problematică a personajelor sale.
Cartea Cărările destinului, umple un gol în analiza prozei literare de la noi.Dacă în ceea ce priveşte studiul naraţiunii ca atare, cel puţin la nivel social, s-a ajuns la o oarecare împământenire a noii direcţii, nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa descrierii.
Lucrările luiu A.-g.Greimas şi G.Genette au fost cercetate: ele s-au cantonat de cele mai multe ori în demontarea maşinăriei naraţiunii, pe linia integrării creatoare a principiilor noii poetici, zise la început structurale, încetăţănită sub insingna naratologiei.
A venit apoi teoria descrierii, promovată de Ph.Hamon şi J.-M. Adam. Aceasta a recuperat zona, socotită de multe ori indigestă, a zugrăvirii de locuri şi fiinţe omeneşti. Mariajul dintre poetică şi semiotică a dus la elaborarea unor tehnici de analiză a descrierii cu efecte nebănuit de grăitoare.
Făcând o sinteză a principalelor achiziţii în analiza descrierii, Toader Ungureanu oferă un "tablou" complet al acesteia, care este destinat a face un nou mod de abordare a textului literar, cu speranţa că el îşi va croi un drum şi în critica literară. Căci, în ciuda aparaturii, ce poate apărea uneori sofisticată, autorul reuşeşte performanţa de a calasiciza întregul sistem prin definirea componentelor sale şi prin limpezirea structurilor ce-l alcătuiesc.
Contribuţia e dublă : la nivel teoretic şi la cel aplicat, aceasta cuprinzând întreaga evoluţie a descrierii de la cronicari la posmodernii optzecişti. Cunoaşterea textelor, alegerea şi analiza acestora sunt remarcabile, iar lectura cărţii face să pălească istoria literară, care nu are mijloace de a investiga articularea profundă a produsului scriptural.
Se aplică peste tot o grilă care reprezintă sistemul categorial al descrierii, ilustrat cel mai bine în proza românească din veacul al XIX-lea. Intră aici statutul peisajului, al potertului, dimensiunea spaţială şi temporală, obiectele.
Impresionează gramatica descrierii în procedee ca enumerarea, elipsa, repetiţia, timpurile verbale. Se vede aici componenţa autorului dovedită de altfel şi în alte lucrări, bine cunoscute, cărţile lui de până acum, şi nu puţine. Un singur lucru mă îngrijorează uneori, ca volumul său sau cantitatea scrierilor sale să nu afecteze calitatea scrisului, a tematicii sau a cădea cu un subiect în derizoriu.
La nivet lexico-semantic se tratează unitatea de bază a descrierii, numită pantonim, cu exemple ca grădina,camera, etc. Toader Ungureanu, dă o lecţie autorităţilor înseşi în materie de descriere, care n-au cunoscut sau au uitat această disciplină. Se tratează altfel descrierea figurativă, cu frumoasa dialectică a metonimiei, paralela, formele de discurs, inserarea descrierii în naraţiune.
Încheerea autorului este semnificativă pentru întregul demers al romanului său, aceasta se înscrie în proza secolului XX-lea ca stil, şi o mare parte din procedeele universale ce ţin de realizarea descrierii în mod analog este tratată literatura interbelică, cu acente deosebite asupra modernităţii noului discurs, sincronizat în mare parte cu romanul universal, lucru se vede clar în privinţa statutului personajului, care poate duce la aparenta pulverizare a personajului unitar închegat. Semnificative sunt astfel obsevaţiile îngemânării romantismului cu realismul, ceea ce dă un farme aparte scriiturii multor prozatori din creaţia românească, ferită de convulsiile mutaţiilor unoeri prea bruşte din sfera occidentală, mai ales cea franceză.
Romanul Cărările destinului este o coplexă viziune a sorţii omeneşti, aşa cum notează suficient de clar şi prozatorul Constatin Zărnescu, membru marcant al USR, unde găsim ecouri din Huysmans, DFostoievski sau chiar din Mateiu Caragiale, ca să amintesc din panteonul literelor româneşti. El face scriitură de calitate despre cartoforii care-şi vând averea, soţia şi fiicele, robiţi de această patrimă diavolicească, apoi alte personaje dramatice, un fel de prinţi ai răului, consumatori de alcooluri tari sau viaţă de cazinouri, dar care visează la masa hazardului la a câştiga nemeritat mulţi verzişori, ca apoi să-şi revină. Această metodă a descrierii locurilor de baştină, a Dornelor, trădează zbuciumul scriitorului pe care viaţa l-a aruncat definitiv pe malul Someşului Mic. Stau şi mă întreb, dar în acelaşi timp aştept, ca aceste meleaguri care i-au dat tot în viaţă :iubiri, familie, statornicie, şi cele mai multe satisfacţii, să-l mişte atât de mult încât să le descrie cu aceeaşi dăruire ca şi locurile natale (sporadic le mai găsim şi-n celelalte romane, dar nu cu atâta asiduitate). Nu pot să trec, să nu amintesc despre personajul principal Raoul, care pierdut în rulete şi viciu, visează la o minune care se va înfăptui imaginar în mintea lui, de redresare. Nu voi povesti romanul, las la latitudinea Dvs, acestă plăcere, dar punctez a spune că viciile sociale, spiritual distrugător de gaşcă sunt prezente şi influienţează sau chiar distruge viaţa semenilor noştri, care apoi clamează destinul ! A se vedea în această privinţă textul reprodus la pagina 142, în care figura personajului este înfăţişată "en train de se faire", procesual, într-un fel "mise en abyme" ca în metascriitura modernă, încât stai şi te întrebi ce-o fi vrut să spună Călinescu când afirma că Eminescu nu este descriptiv (cf.Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1982,p.458)
Toader Ungureanu, procedează de cele mai multe ori deductiv, aşa cum o cere noua poetică. Astfel, fiecare text reprodus este precedat de precizarea procedeelor, ilustrate apoi în pasajul respectiv. Rezultă de aici un basorelief al citatelor, reconfortant prin didactica tipurilor de literă. Semnalez, tot pentru ineditul şi subtilitatea analizelor "cazul Sadoveanu". Câtă platitudine populează manualele şi chiar lucrările cu iz savant, atunci când se referă la arta lui Sadoveanu! Este surpinzător la Toader Ungureanu punerea în evidenţă a complexităţii discursului narativ sadovenian, care se îmbină adesea cu alte tipuri de expresie. Ultima parte a cărţii este o contribuţie şi mai valoroasă, pentru care foştii noştri teribili optzecişti ar trebuie să-i mulţumească. Şi aici subtilitatea cercetării depăşeşte cu mult autostudiile post moderniştilor de la noi, precum şi teoretizările globale şi impresioniste de aiurea. Pe lângă tratarea noii componente descriptive, autorul face şi un fel de raport discursiv al autorilor, cu referiri multiple la inconturbabilul Cărtărescu, la care "romanul va fi, până la urmă, paradoxal construit dintr-o secvenţă de descrieri întrerupte de fragmente narative tot mai ample pe care evocarea unor locuri, peisaje, potrete i le impune naratoriului-personaj"
Pe ansamblu intervin ironia, autoironia, parodierea chiar a tehnicilor descriptive printr-o metascriitură explicită şi mai ales implicită. Se impune oricum, prioritatea descrierii faţă de trauma narativă, ceea ce denotă, aş spune, acutizarea funcţiei poetice a descrierii. Peste tot aceasta înrudeşte textul cu poeticitatea spaţiului, a lucrurilor, a fiinţelor inseşi, apoi a alcătuirilor antropologice ale existenţei umane: se adaugă de multe ori potenţarea acestor univesruri cu aura stilistică şi retorică.
Cartea lui Toader Ungureanu este un reper de seamă, de la care se poate concepe o tratarea unversalistă a descrierii. Ca unul care a bătătorit potecile scriiturii franceze, cred că într-un tablou general aceasta poate aduce complectări importante, sugerate adesea. Păcat că nu avem un echivalent al lui Proust, dar de la această lacună suferă majoritatea literaturilor lumii. Lăsând la o parte pe descriptiviştii actuali, Georges Poulet însuşi sublinia : instabilitatea locurilor, spaţiul pierdut, personificarea culorii, fragmentarea, discontinuitatea, farmecul locurilor, lacunelor, eterogeneitatea, distanţa vidă, iradierea, expansiunea, sinuozităţile, suprapunerile, aş spune, magia locurilor, orinismul, străfundurile memoriei, schimbarea de perspectivă (G.Poulet, Espace proustien, Gallimard, 1982)
În scriitura sa Toader Ungureanu se referă adesea la Noul Roman : aici nu fac decât să menţionez eseul lui Alain Robbe-Grillet, Pour unNouveau Roman, în care se subliniază golirea discursului de şarja semantică, psihologică, morală. Lumea şi atât! Autorul geometrizează şi lasă să vorbească lucrurile ele insele, fără adaos auctorial. Poezia rezidă în ele insele, în proza sa, iar cititorul o trăieşte prin propria participare.
În sfârşit, să înţelegem din aceasta că proza "socialistă" n-ar face decât să reia simplificator, achiziţiile inrebelice?
Morala acestui eseu: în general sunt zgârcit cu elogiile. Totuşi noua carte a lui Toader Ungureanu este un dar adus culturii noastre cum rar se mai întâmplă în cotidian, în această recesiune spirituală, materială şi de ce nu scriitoricească.
Cartea autorului este dacă vreţi, o combinaţie de povestire, poem în proză, analiză pshianalitică jungiană şi mărturie spirituală, de mare şi actuală realitate a zilelor noastre. Romanul Cărările destinului de Toader T Ungureanu este un volum de proză vizionară, o incursiune nonconformistă în meandrele fiziologice, psihice şi metafizice ale unui personaj feminin generic, de la cea mai fagedă vârstă până la prima adultitate. O Şeherezadă contemporană îi relatează iubitului ei care o părăseşte, cele mai stranii şi mai intime trăiri legate de creşterea ei întru feminitate. Combinaţie de povestire, poem în proză, analiză psihanalitică jungiană şi mărturie spirituală Cărările destinului se vrea un fel de scriere iniţiatică, în afara genurilor literare curente, despre ce ar putea să însemne deschiderea emoţională a fiinţei umane către niveluri de sensibilitate şi înţelegere mai puţin exploatate şi cunsocute deocamdată.
Cărările destinului-este un tiutlu care ne priveşte pe toţi, este un concentrat initinerar epifanic, pornind de la "brusca aruncare în scenă" trecând prin aventurile corpului dureros, prin iluminările adolescentine ale unei feminităţi matrici-ale şi "căderea din Realitate în realitate" prin "schimbarea la trup" adrogină spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de al treilea ochi şi, în cele din urmă, fulguranta (şi intransmisibila) înţelegere, a "marelui şah cu partea cealaltă"-este o livrare de sine pentru bunul uz a celor care mai caută " o magie coerentă a lumii".
E o "cheie emoţională" pentru noi, pentru acel univers feminin despre care unul dintre ultimii maeştri spirituali ai vremurilor noastre spunea că e o lume în mod natural mai aproape de fiinţa lucrurilor.
Mama-fiinţa care a marcat într-un fel sau altul viaţa fiecăruia dintre noi, cea căruia Toader Ungureanu i se spovedeşte aidoma unui cucernic şi cu har preot pentru iertarea păcatelor vieţii...
Prof. istoric Vasile Bunea Cluj Napoca.

Prefaţă la romanul "Copilul Colindului" dl. Al.Florn Tene, preşedinte Liga scriitorilor

"Proiecţii alchimice şi expierenţe magice în romanul "Copilul Colindului"
Dragă cititorule, romanul pe care îl ţii în mână consumă o viaţă trăită în magia amintirilor despre fratele autorului, Rico, cu relatări aproape neverosimile, ce nu sunt altceva decât produsul baroc al imaginaţiei.
Toader T Ungureanu, autorul acestui roman, intitulat "Copilul Colindului". are în spate experienţa a treisprezece cărţi de proză publicate(nuvele şi romane), fapt ce se reflectă în arta sa narativă.
Romanul de faţă este o construcţie românească în care visul se răsfrânge în două oglinzi ale realităţii, creând o stare onirică, halucinantă, plină de mister şi secvenţe diafane, privind dragostea dintre doi fraţi.
Autorul pare un fachir renascentist care este atras de alchimia imaginaţiei, un erudit cu viziuni neoplatonice, în fine, un degustător rafinat al imaginilor pe care le scormoneşte pătimaş în cotloanele amintirilor şi mărturiilor.
Romanul structurat în capitolele : Mesaje din dincolo, În lumea cărţilor, Flori pentru Rico, Un nou prieten, Orânduiala, şi Colindul Florilor de cireş, are o construcţie de puzzle cu a cărui componente se pot construi noi imagini, chiar dacă autorul învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe reale.
Două sun principalele personaje din Copilul Colindului. Doru şi copilul Rico, fratele mai mic al personajului principal, căruia îi este dedicat romanul, care apare în situaţii neprevăzute, ca un înger păzitor al destinului prescris de Dumnezeu, destin ce glisează în spaţii mirifice de dincolo de Călimănel, pe culmile Bozieşului sau într-un areal mai mare al Bucovinei, al Dornelor şi Ardealului.
Caracterul oniric al întâmplărilor e mereu dublat de o realitate învăluită în voalul metaforei. Acest fapt deconspiră pe poetul Toade Ungureanu, autor al cinci volume de poeme. În paginile acestui roman descoperim poeme de o sensibilitate maladivă care se înscriu fericit în contextul acţiunii.
Romanul debutează cu întoarcerea din armată a "Rătăcitorului", care se opreşte la sora sa Paraschiva, ocazie care îi prilejuieşte să "înoade" o aventură pe malul apei, cu o tânără bibliotecară. Demersul autorului în decscrierea relaţiei dintre cei doi tineri este un pitoresc vitalizant şi estetizant, fapt ce-mi aduce aminte de romanele lui Gib I. Mihăiescu,"Rusoaica" şi "Zilele şi nopţile unui student întârziat", cu acea culoare rurală de "haut en couleurs" Autorul crează efecte noi prin schimbarea perspectivei narative şi să sugereze, fără crispări şi eforturi hilare, o atmosferă onirică, uneori plonjând în haloul halucinaţiei. " Aţipi! Focul! Doar flăcările jucăuşe se ridicau spre înălţimi căutând scăpare...De cine? De ce?...dansul nebunesc în ritmul tobelor începu frenetic. Nu le vedea chipurile ascunse după mantia grea a nopţii. Le auzea doar cântul! Cântul straniu amestecat cu uruitul motoarelor, aerul paletelor elicopterului, el rămânând chircit pe mai departe, simţind doar căldura molatecă cuprinzându-i trupul...Atât de aproape...atât de aproape...Ciuda, acea stare care-l învăluise la început, atunci când se trezi singur, abandonat de soldaţii din grupa de comandă, lăsându-l de izbelişte, înconjurat doar de ramurile joase ale copacilor îngreunate de zăpada abundentă, (...).
Altfel, naraţiunea nu e lipsită de un pitoresc estetizant, în care se ascunde o ştiinţă a observaţiei ce conturează o atmosferă halucinantă, întinsă, precum un miceliu asupra amintirilor. "Copilul Colindului" e, în acest sens, romanul unei umaninăţi dinamice, cu psihologii contorsionate şi răvăşite. Universul epic este abstras, izolat şi ţesut, din pânza imaginaţiei ritualice. Mama, Florica, Narcis bolnav de inimă care face operaţie pe cord, ce-şi aşteptase rândul de ani buni pentru transplant, Rico, cel care dăruieşte inima spre a-i duce pe mai departe visele neîmplinite, acceptându-şi destinul tragic, Lupşorul, care se bucură că are un băiat atât de deştept, dar fără de noroc, pierzându-l aşa cum îşi pierduse şi soţia, Alexandra ce-l iubeşte pe Doru, Turbatu-căpitanul, sunt personaje ce tangenţiază cu un neam care-şi trăieşte destinul, reînviat în romanul ce fixează momentul de paroxism istoric unde satul ardelean, cu orgoliile lui de axis mundi , trăieşte momente deosebite, devenind un fragment în totalitate, o amprentă în atemporalitate. "Rămas pironit locului, îl împinse de la spate-n portiţa deschisă...Îl privi cu drag depărtându-se, păşind cu greu prin zăpada afânată, căzută peste noapte...Nu-l mai zări atunci când ochii i se umplură de lacrimi...Cu greu se întoarse căutând cărarea făcută prin zăpada bătătorită, acolo, chiar prin mijlocul străzii, de bocancii trecătorilor care se sculaseră ca şi ei dis-de -dimineaţă spre a o lua din nou de la capăt...Îl durea sufletul văzându-l cum lupta, chiar dacă era un simplu copil, nu se dădea bătut, se zbătea în această lume stranie pe care nici el care văzuse atâtea, trecuseră peste el atâtea necazuri, călindu-l, iar ghioceii îi invadaseră chipul, nu o înţelegea pe deplin. Începuseră să-l doară şi pe el, când picioarele, când şalele, când capul. Cu toate astea şi-ar fi dat anii cei mai fericiţi pe care-i mai visa câteodată, dacă ar fi avut ocazia să compenseze durerile copilului, pe care-l vedea cum se stinge încet, încet..."
Autorul recuperează unele pulverizări în planul retoricii, prin juxtapunere de întâmplări narate prin rememorare şi prin schimbarea viselor personajelor, parte din ele extracţie arhetipală (Rătăcitorul, soldaţii). Fratele lui Rico, ce primeşte "mesaje de dincolo" îşi reface genealogia prin relatări succesive, într-o naraţiune "a tour de role". E mult onirism în acest roman ce ambiţionează să construiască o simbolistică a istoriei vitalizată prin vis şi rememorare. Aceasta, e, de altfel şi latura cea mai consistentă a romanului ce construieşte un fast himeric al unui joc al destinului uman: " Se trezi în mijlocul acelei primăveri timpurii, hoinărind pe dealurile Roşului, admirând priveliştea care i se derula în faţa ochilor...Fără să-l cate cu privirea, îl simţea alături, păşind agale pe iarba fragedă, lăsând urme abia perceptibile pe roua dimineţilor.
-Să coborâm dragul meu prieten, să-ţi vezi lăcaşul în care ţi-ai abandonat luntrea pământeană...îi zise cătându-i mâna.
Nu-i răspunse...Se simţea atât de bine...De astă dată nici cea mai mică durere nu-i însoţea paşii, doar vântul hoinar jucându-se cu ramurile încărcate de vredeaţă".
Era la mormântul lui Rico, cerîndu-şi iertare şi rememorând secvenţe din viaţa lor. Doar o lumânare aprinsă şi un buchet de flori erau martorele emoţiilor. Autorul e un meşter al spontenaităţii stilistice, al arhitecturii şi mai ales al creonării personajelor. De la Gogol a învăţat probabil rostogolirea amănuntului banal până la fantastic, iar de la Celin a preluat ceva din romantismul relatării. Oricum Toader T Ungureanu este un prozator original şi viguros. Capitolele acestui roman trăiesc prin aspectul lor compozit :amestec de naturaleţe poetică şi relatare magică, parabole cu irizări de vis şi redare a cotidianului, descriere hieratic-creştină şi aglutinare a detaliilor. Vedem în acestă naraţiune fizionomia însăşi a vieţii, cu tot dinamismul ei haotic şi incongruenţa ei adâncă, putem aprecia că acest roman este o frescă ce redă trăirile unui neam cu speranţele, visurile şi durerile lui. Aflăm aici o ştiinţă impecabilă de a surprinde stările sufleteşti şi visele personajelor, dar şi banalitatea de care se înconjoară lumea şi care devine noua sa mitologie, dar şi capacitatea de a evoca fragmente din trecutul lui Rico.
Sfârşitul romanului degajă o simbolistică cu trimitere, aluzivă, la cele două lumi despărţite de fluviul Styx, când Tudor aflat la mormântul lui Rico" zări de departe apele învolburate ale râului despărţind cele două lumi atât de diferite" În timp ce continua "să zâmbescă florilor de cireş care înfloriseră doar pentru el, pentru sufletul său pur, nevinovat...". Imagine superbă ce-mi aminteşte de finalul romanului lui Cronin în care se spune că îşi aduce aminte de mirosul florilor de frezii. Gestul pe care-l face Rico, dăruindu-şi inima-n ultima clipă, gândul că întinde o mână de ajutor celui căzut, care la rându-i îi va duce visele mai departe, acceptul tânărului care aşteptase atâta timp să primească o nouă şansă la viaţă, sunt momente descrise cu atâta acurateţe, încât, citind, îţi vei simţi pentru o clipă sufletul răvăşit..." De astă dată mâna însângerată se retrase din adâncuri strângând ultima fărâmă de viaţă, spre a fi dăruită tânărului care încă mai aştepta cu mâna întinsă, Darul...Cele două mâini se atinseră...Prima dăruind, a doua primind speranţa de a merge mai departe, împlinindu-i visele, năzuinţele...Se scutură aşa cum o făcea de fiecare dată când ieşea din apă, spre a-şi alunga de pe corpul firav picăturile, boabe de mărgean, ridicându-se, abandonându-şi trupul, luntrea cu care străbătuse apele învolburate ale vieţii, privind doar chipul bărbatului care-i primise cu atâta recunoştinţă darul, ultimul pe care putea să-l ofere înainte de a se pierde-n uitare. Porni cu paşi mărunţi, coborând valea, zărind de departe apele învolburate ale râului, despărţând cele două lumi atât de diferite".
Autorul, prin amestecul registrelor găseşte tonalitatea potrivită, căci înfăţişarea compozită a capitolelor e şi o probă de consecvenţă, trăind cu adevărat alături de personajele sale, poate şi faptul că acest roman conţine elemente biografice. Toader T Ungureanu ştie să vadă esenţialul în spuma realităţii şi să-l extragă fără căutări crispate. Imaginaţia e o formă de înălţare a realului din trecut spre prezent, un efect al perspectivei narative.
Citind acest roman mi-am adus aminte de zicerea lui Petre Ţuţea : "Prozatorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face din el mobilă de lux." Aşa a făcut autorul acestui roman : a abordat o temă, aparent banală, şi a făcut din ea un briliant irdiind lumină magică...Al FlorinTene...

Lansare de carte, Liga scriitorilor, Cărările destinului

După Lansarea de carte de la sediul Ligii scriitorilor, Cluj martie 2011, a venit rândul, în data de 29,06,2011 Lansării de carte şi la Cenaclul literar Vasile Sav, de pe lângă Liga scriitorilor Cluj, al romanului premiat martie 2011, de Editura Dacia sub egida Ligii Scriitorilor , "Cărările destinului", de Toader T Ungureanu. Preşedintele ligii, Dl.Florin Al.Tene, a vorbit despre roman prezentând " Naraţiunea mijloc de a creea destine"El spune : Destinul lui Toader T Ungureanu s-a creonat, de-alungul anilor odată cu scrierea prozelor şi romanelor sale : Regăsiri în timp, Sub semnul Capricornului, trilogia Rătăcitorul cu volumele I Triumful vieţii, vol.II Destine, Vol.III Dincolo de hăţişuri, volumul de Nuvele şi povestiri Nu aştepta luna Mai, volumul de proză Condamnat la viaţă, Şi visele pot fi trăite, Dragoste şi durere, Al cincilea anotimp, De dragul ochilor tăi şi prezentul roman Cărările destinului, dealtfel premiat în martie 2011. Aceste proze ne descoperă un autor în întreaga sa splendoare barocă a imaginaţiei având voluptăţi şirete pentru subiecte pline de miez, un narator cu viziuni neoplatonice,un degustător rafinat de înţelesuri pe care le culege pătimaş din viaţă. În noul său roman redescoperim aceeaşi înclinaţie spre lirism şi introspecţie şi facondă. Naraţiunea romanului se desfăşoară pe măsura derulării destinelor creonate de autor, demiurgul personajelor sale cu nume de Alina, Ciprian,Raoul,Mărioara sau Ema. Prospeţimea relatării, retrospecţia, întoarcerea în timp prin povestirea personajelor sunt elemente ale compartimentului eliberat de canoane, arătând că romancierul este un dibaci mânuitor al stilului şi un fin observator al psihologiilor umane, lente. Romanul rescrie destinul unor personaje ce au o traiectorie orbitală în jurul lui Raoul, un împătimit al jocului de cărţi, fiind o varinată contemporană la Craii de la Curtea Veche, căci retrăiesc voluptăţile vieţii şi îşi lasă destinul la mâna hazardului.Citind acest roman mi-am adus aminte de romanele lui B.Jordan, T.C.Stan ori Patricle Martinescu din perioada interbelică, dar Toader T Ungureanu face un pas înainte faţă de precedesorii săi, mutând interesul de la epicul aventurii(contaminat de facilităţi flagrante) la contemporamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniştilor ghicim o pshologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod romantic frisonat uneori cu poeme ce trebuiesc luate-n seamă.Însă chiar relatarea e un astfel de mixtum compositum, căci, trecând de la o perspectivă narativă la alta, autorul pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a povestirii. Patima jocului de noroc îl degradează pe Raoul, aducându-l în situaţia de a-şi vinde soţia şi fiica, schimbându-le destinul dealtfel în bine. Prozatorul priveşte realitatea la microscop, pulverizând-o într-o avalanşă de imagini şi secvenţe romantice de dragoste, focalizând concreteţea în nunaţe diafane. Autorul foloseşte fragmentarismul ca metodă şi viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări de senzaţii şi detalii.Nu lipseşte oniricul, o stare de vis ce reapara eobsedant în nopţile Alinei, de teama fostului ei soţ. Profesoară la o şcoală Alina este înjunghiată de cartoforul înrăit care se răzbună în acest fel, răpindu-i şi fiica. Acţiunea cărţii se desfăşoară în zona Dornelor dar şi în două localităţi din judeţul Cluj. Lumea imaginată de autor, încărcată de aerul fabulos al visului are coerenţă şi respiră acelaşi fond ritualic, palpitând de ritmurile înalte ale naturii. Percepţia prozatorului e, aici, superioară, iar frazele sale pletorice vibrează de o poeticitate autentică. Toader Ungureanu ştie să coboare în imediata apropiere a vieţii, să-i simtă freamătul şi să-i descifreze misterul ascuns.Efectul este în astfel de cazuri, e de autenticitate clocotitoare şi de cristalizare a realului cu imagini pregnante. Ochiul poate observa lumea printr-un ochean colorat care hieratizează, mişcarea, gestica personajelor, inclusiv de a pătrunde în vîrful "degetelor" intuiţiei în visele ascunse ale personajelor. Exerciţiile de candoare dintre Alina şi Ciprian au o doză de ingenuitate.
Autorul acestui roman e un prozator indiscutabil înzestrat, cu simţul miraculosului şi al poeticităţii, inclusiv fiind dotat cu voluptăţi de povestitor. Romanul este grav, deschis cu toţi porii spre adâncimile existenţei, fiindcă naraţiunea lui, crează destine tragice....Al.Fl.Tene, preşedinte Liga Scriitorilor Români.

Un anotimp pentru suflet, prefaţă volumul de poeme "Priveşte cum ninge"

Voichiţa Pălăceanu Vereş, în prefaţa volumului de poeme "Priveşte cum ninge" ne vorbeşte de întreaga activitate literară al D-lui Toader T Ungureanu. Darul pe care-l face cititorilor, ne spune Domnia sa, prin volumul Priveşte cum ninge, însumează 72 de creaţii ce pot fi încadrate în trei mari teme: copilăria, iubirea şi moartea. Nostalgia copilăriei capătă note aparte fiindcă acestei vârste i se asociază amintirea caldă, de neşters al familiei şi plaiurilor natale din zona Dornelor, accentul căzând pe figura delicată şi duioasă a mamei. Priveşte cum ninge este un volum închinat iernii, cu frumuseţea sa şi magia sărbătorilor de final de an, dar şi celui din urmă anotimp traversat de suflet şi trup fiindcă iarna este, după cum se va vedea, metafora bătrâneţii cu neajunsurile, dar mai cu seamă cu regretele şi neputinţele sale....Gândul morţii care se apropie îi prilejuieşte durere, dar şi furie, sentimentul neputinţei în faţa destinului, dar şi regretul...Până la urmă are loc împăcarea, acceptarea gândului că va muri nu peste multă vreme. Eul liric se consolează în versuri de aleasă sensibilitate împletită cu luciditatea...Ştiu că voi întâlni/în drumu-mi spre necunoscut/zâmbetul straniu/al tatălui/chipul inocent al copilului/plecat prea de timpuriu/lacrimile mamei/care încă dor/Totuşi//voi pleca liniştit//Îmi voi pregăti veşmintele/de sărbătoare/(Voi pleca)...

Dicţionarul Scriitorilor Români de azi, Iaşi 2011

Constantin Zărnescu, despre Toader T Ungureanu spune că e un moldovean care trăieşte în Transilvania, găsindu-şi temele în spaţiul mirificelor Dorne, dar şi de pe Valea Someşului, fiind poet, romancier,nuvelist, povestitor, umorist, lansat târziu după anul 2000 mai ales cu volume de proză "REGĂSIRI ÎN TIMP", TRILOGIA RĂTĂCITORUL prin volumele "Triumful vieţii", "Destine" şi "Dincolo de hăţişuri" ,"SUB SEMNUL CAPRICORNULUI", "CONDAMNAT LA VIAŢĂ","AL CINCILEA ANOTIMP", "DE DRAGUL OCHILOR TĂI", "CĂRĂRILE DESTINULUI", volumele de Nuvele şi povestiri " Nu aştepta lna Mai", "Şi visele pot fi trăite" precum şi un numar de 5 volume de poezii dintre care amintim doar pe ultimul apărut în iunie 2011 "Priveşte cum ninge"...

Priveşte cum ninge...

Nu ştiu! Poate că timpul şi locul în care m-am născut m-a determinat să iubesc atât de mult acest anotimp...Iarna! E anotimpul când vietăţile se retrag spre a-şi odihni trupurile obosite şi de ce nu a depăna amintiri sau scrie altele pe "răbojul vieţii" nădăjduind la venirea unei noi primăveri, unui nou anotimp în care să o pornească să rătăcească prin labirintul pe care bunul Dumnezeu ni l-a creonat la venirea involuntară pe acest tărâm. Mama-i spunea mai în glumă mai în serios, "Rai alb" Şi avea dreptate! Doar atunci avea timp şi pentru noi, cei mici...Ne lua "la poveşti" pe laiţa de lângă sobă, ascultând trosnetul lemnelor, purtându-ne pe aripi de vis pe meleagurile de pe care venise cândva, demult. Şi câteodată lăcrima, depănând povestea vieţii ei, când rămasă orfană cam pe la trei anişori(părinţii muriseră într-un incendiu a casei) a rămas în grija bătrânilor "Bandrabuleni", de acolo, de pe coasta sură a Glodului. Câteodată, prin luna Gerarului, ne adunam ciorchineşi priveam, noaptea, pe geamul împodobit cu promoroacă, aşa, cam pela orele când somnul ne dădea ghes, cum "haita de lupi" trecea-n şir indian măsurând costişa Şeştinei, pe aceeaşi potecă pe care o ştiam de ani buni. Le admiram frumiseţea trupurilor scăldate de razele reci ale lunii păşind maiestuos spre pâlcurile de brazi de dincolo de izvor, dispărând în noapte. Doar a doua zi auzeam mergând spre şcoală că iar făcuseră prăpăd.Mi-aduc aminte de iarna, când, bătrânul meu tată fusese supus unei asemenea experienţe. Dumneze pesemne i se făcuse milă de trupul firav, măcinat de urgiile războiului, de ghearele hulpave ale concentrării în lagărele din taigaua făr de sfrşit al Siberiei. Te îndemn cititorule să-mi răsfoieşti gândurile aşternute pe colile albe, adevărate mănunchiuri de vise şi vei da şi peste întmplarea pe care am menţionat-o, întâmplare care de ce nu, mi-a schimbat în totalitate impresia despre cel căruia-i spuneam tată, cunoscându-l atunci când aveam doar câţiva anişori, când reîntors din prizionerat i-am simţit pentru întâia oară braţele puternice ridicându-mă spre bolta înstelată a cerului, simţindu-i şi azi acel miros de transpiraţie şi sânge îmbâcsite-n hainele-i kaky, barba ţepoasă, tristeţea din ochii obosiţi, şi braţele mamei, locul cel mai sigur, unde nu mă puteau atinge nici trasoarele răboiului care brăzdaseră atâta vreme cerul nopţilor, nici răutăţile celorlalţi, mai mari. Frumoase erau iernile de acolo, de la noi, ierni pe care le visez deseori...Frumoase erau sărbătorile anotimpului alb...Colindul, Pluguşorul şi de ce nu Sorcova, care ne scotea de fiecare dată din casă o porneam pe uliţa satului de la Coverca până-n josul satului, la Şar, întorcându-ne-n zori cu picioarele încălţate strâns în opincuţe, mâinile, îngheţate bocnă, dar mulţumiţi sufleteşte.Cum să nu iubeşti anotimpul care ţi-a scăldat primul ţipăt, ţi-a însoţit primii paşi, prima iubire, prima dezamăgire, care ţi-a pătruns în suflet şi pe care-l doreşti ca să-ţi însoţească şi ultimul gând atunci când va fi să fie. Şi am atâtea subiecte pentru a le aşterne pe hârtie în nopţile reci ale iernilor care mă aşteaptă...Fii alături de mine cititorule! Bucură-te de viaţă, de anotimpul pur, imaculat, într-adevăr Rai alb,. Ascultă cântul straniu al fulgilor care cad alene acopreind totul n mantia-i imaculată, colindul străbun, şi-mi vei da dreptate...Ia-ţi schiurile şi hai pe panta abruptă al Şeştinei, creaonează urme fine pe zăpada strălucitoare în razele soarelui...Seara la gura sobei, citind, poate vei redescoperi copilul de odinioară...Mai ştii? Autorul...

Să rătăcesc!

M-am săturat să rătăcesc cătând,

Împlinirea, ascunsă-n taina vieţii

Am obosit bătând cărări ascunse

Lăsându-mi urme pe anii tinereţii...

Mi-e dor să mă opresc cândva,

O clipă de răgaz, să visez mă lasă,

Aripile-mi să le desfac, să zbor,

Cu gândul doar, să mă întorc acasă,

Nectarul primăverilor, culesu-l-am

Pierdutu-m-am în arşiţele verii,

Lăsându-mi trupul sfâşiat de vremi,

Şi sufletul pierdut în mreajele dureri...

Nu am putere să mă despart de timp,

Nici dorinţi ca lupta să mă cheme,

Mi-e trupul dezvelit de crivăţul hoinar,

Îl simt sărac, şi îl aud cum geme...

Simt toamnele apăsându-mi paşii

Trupul gârbovit cătând vag pământul,

Îmi ascult tăcerea aciuită-n noapte

Iar tristeţea-mi copleşeşte gândul...

Mi-e atât de dor să pornesc colindul,

Vorba blândă a mamei s-ao aud în şoapte,

Să-mi revăd o cipă casa de sub deal,

Să mă pierd apoi, trist, tăut în noapte.

Vin la ceas târziu, te rog meleag iubit

Primeşte-mă când timpul va să vie,

Odihnă să-mi cat sub cetina de brazi

Somnul să mi-l dorm sub străbuna-ţi glie

Cred că n-am să pot să trec peste pădure,

Nicicând dorul să-l alin nu voi putea,

M-au cuprins troienile în valea mea de vise,

Nu pot decât să-ncerc a mai visa.

Voi rătăci mereu, urmându-mi doar destinul,

Înscris pe talismanul răbojului de seară,

Î-mi voi scălda doar ochii, ochii obosiţi,

Prin vise ne-ncepute, ploi de primăvară...

Chiar dacă trupu-mi va dormi departe,

Acoprit de neantul ce-n zori o să mă fure,

Te voi iubi mereu, şi-ţi voi lăsa speranţa,

Să rătăcească-n voie, tristeţea să o-ndure...

Şi poate, la chemarea-ţi voi reveni cândva,

Să retrăiesc destinul, destin părtinitor,

Cătându-ţi amintirea pierdută în străfunduri

Şi-ţi voi rămâne credincios, fiu Rătăcitor...

Nicula martie 2011

Plec uneori cu gândul departe, mă desprind de cotidian, refugiindu-mă în lumi imaginare, implicându-mă în viaţa pe care o creionez cu dezinvoltură, aşa cum aş dori eu să fie, sperând să nu mă mai întorc în cea reală în care fiecare dintre noi(oare chiar toti) ne zbatem în încercarea de a supraveţui, a duce visele mai departe, ignorând puterea banului cel care domină şi care conduce atâtea destine... Omul, fiinţa supremă de care depind atâtea, câteodată cade în derizoriu, cu sau fără voie cătând noi aventuri, alţii, patimi ispititoare, mocirle din care e atât de greu să te salvezi.Cosider că fiecare dintre noi îşi are propriul său destin, drum, o stea a lui..."Dreptul divin" Nu degeaba o vorbă din popor spune : Vai de steaua lui! atunci când e vorba să judecăm pe cineva după faptele sale. O viaţă ca aceasta am încercat să redau în cartea de faţă, semnal de alarmă pentru cei ce sunt tentaţi să o pornească pe acest drum...Ispitele Deavolului sunt atât de evidente, tentându-ne la fiecare pas E adevărat mi-am zis,şi aici rolul banului, bine definit în viaţa fiecăruia, are un cuvânt greu de spus, şi mulţi cată calea cea mai uşoară de a ajunge la un câştig rapid, consistent,care prin muncă cinstită ar veni mult mai greu, mai anevoie.Să zicem că aceştia nu pot fi catalogaţi ca oameni raţionali,conştienţi...Să zicem ! Dar odată alegând acest drum, greu mai poţi face cale întoarsă, finalul fiind atât de previzibil...În romanul de faţă am căutat să descriu cele două căi,mergând în paralel cu personajul principal Raoul, care a ales calea cea mai uşoară de a răzbate în viaţă, prin jocurile de noroc, care-n final va duce la schimbarea unor destine întrerupte cândva, fără a ţine cont de chinurile la care sunt obligate să se supună fiinţele cu care destinul a fost crud, aruncându-le în lumea la care nu visaseră niciodată numai pentru faptul că altă cale nu exista pentru ele(Ajunge să piardă la cărţi fiinţele care încă-l mai înconjurau...iubita, fiica). Se spune că speranţa moare ultima. Poate că aşa o fi, aşa am încercat eu să o redau prin finalul acestei cărţi, chiar dacă nu unul prea fericit, aşa cum sunt de fapt toate finalele cărţilor pe care am reuşit să le dau viaţă în decursul existenţei mele. Şi totuşi viaţa merge mai departe ,visele continuându-şi calea prin cei pe care ocrotindu-i, la rândul lor vor da naştere altor vise creonând propriile destine...Citeşte! Caută! Vei descoperi o nouă lume, uneori prea "hâdă", dar de ce să nu recunoaştem, pe care o regăsim uşor şi în cotidian....Autorul...

Al cincilea Anotimp, roman`

Al cincilea anotimp ne apare ca un roman despe tinereţe, dragoste, suferinţă şi moarte, zbateri, împliniri şi ratări, despre arii de varietate ai scriitorului, formaţie, poezie, împrospătare, etern de roua dimineţilor spiritului, vraja cuvântului sau mureasma florilor de levănţică. O zbatere a omului (insă şi a creatorului între lumi paralele) stinghere lacrimi şi stranii fulgere sorite parcă de dincolo, autorul întrebându-se obsedant :-Ce laşi în urma ta?...Se va găsi oare cineva care-ţi va urma...urma? Să făurim, să făptuim ca să dăruim, iată concluzia romanului. Dacă în primul roman Regăsiri în timp, Toader T.Ungureanu ne poartă pe aripi de vis prin oraşul îndrăgostiţilor...Paris, apoi în romanul Sub semnul Capricornului, prin inegalabila Indie, continuând prin Trilogia Rătăcitorul unde vom descoperi frumuseţile Orientului, ne întrebăm, în următoarele creaţii pe unde ne va mai purta, ce frumuseţi vom descoperi? Concluzionând, romanul Al cincilea anotimp cera de-a cincsprezecea carte a autorului Toader T. Ungureanu, reprezintă o apariţie editprială originală, complexă a unui sciitor ajuns în faţa maturităţii creaţiei sale... Cluj sept.2009 Constantin Zărnescu membru USR filiala Transilvania.