Prefaţă la romanul "Copilul Colindului" dl. Al.Florn Tene, preşedinte Liga scriitorilor

"Proiecţii alchimice şi expierenţe magice în romanul "Copilul Colindului"
Dragă cititorule, romanul pe care îl ţii în mână consumă o viaţă trăită în magia amintirilor despre fratele autorului, Rico, cu relatări aproape neverosimile, ce nu sunt altceva decât produsul baroc al imaginaţiei.
Toader T Ungureanu, autorul acestui roman, intitulat "Copilul Colindului". are în spate experienţa a treisprezece cărţi de proză publicate(nuvele şi romane), fapt ce se reflectă în arta sa narativă.
Romanul de faţă este o construcţie românească în care visul se răsfrânge în două oglinzi ale realităţii, creând o stare onirică, halucinantă, plină de mister şi secvenţe diafane, privind dragostea dintre doi fraţi.
Autorul pare un fachir renascentist care este atras de alchimia imaginaţiei, un erudit cu viziuni neoplatonice, în fine, un degustător rafinat al imaginilor pe care le scormoneşte pătimaş în cotloanele amintirilor şi mărturiilor.
Romanul structurat în capitolele : Mesaje din dincolo, În lumea cărţilor, Flori pentru Rico, Un nou prieten, Orânduiala, şi Colindul Florilor de cireş, are o construcţie de puzzle cu a cărui componente se pot construi noi imagini, chiar dacă autorul învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe reale.
Două sun principalele personaje din Copilul Colindului. Doru şi copilul Rico, fratele mai mic al personajului principal, căruia îi este dedicat romanul, care apare în situaţii neprevăzute, ca un înger păzitor al destinului prescris de Dumnezeu, destin ce glisează în spaţii mirifice de dincolo de Călimănel, pe culmile Bozieşului sau într-un areal mai mare al Bucovinei, al Dornelor şi Ardealului.
Caracterul oniric al întâmplărilor e mereu dublat de o realitate învăluită în voalul metaforei. Acest fapt deconspiră pe poetul Toade Ungureanu, autor al cinci volume de poeme. În paginile acestui roman descoperim poeme de o sensibilitate maladivă care se înscriu fericit în contextul acţiunii.
Romanul debutează cu întoarcerea din armată a "Rătăcitorului", care se opreşte la sora sa Paraschiva, ocazie care îi prilejuieşte să "înoade" o aventură pe malul apei, cu o tânără bibliotecară. Demersul autorului în decscrierea relaţiei dintre cei doi tineri este un pitoresc vitalizant şi estetizant, fapt ce-mi aduce aminte de romanele lui Gib I. Mihăiescu,"Rusoaica" şi "Zilele şi nopţile unui student întârziat", cu acea culoare rurală de "haut en couleurs" Autorul crează efecte noi prin schimbarea perspectivei narative şi să sugereze, fără crispări şi eforturi hilare, o atmosferă onirică, uneori plonjând în haloul halucinaţiei. " Aţipi! Focul! Doar flăcările jucăuşe se ridicau spre înălţimi căutând scăpare...De cine? De ce?...dansul nebunesc în ritmul tobelor începu frenetic. Nu le vedea chipurile ascunse după mantia grea a nopţii. Le auzea doar cântul! Cântul straniu amestecat cu uruitul motoarelor, aerul paletelor elicopterului, el rămânând chircit pe mai departe, simţind doar căldura molatecă cuprinzându-i trupul...Atât de aproape...atât de aproape...Ciuda, acea stare care-l învăluise la început, atunci când se trezi singur, abandonat de soldaţii din grupa de comandă, lăsându-l de izbelişte, înconjurat doar de ramurile joase ale copacilor îngreunate de zăpada abundentă, (...).
Altfel, naraţiunea nu e lipsită de un pitoresc estetizant, în care se ascunde o ştiinţă a observaţiei ce conturează o atmosferă halucinantă, întinsă, precum un miceliu asupra amintirilor. "Copilul Colindului" e, în acest sens, romanul unei umaninăţi dinamice, cu psihologii contorsionate şi răvăşite. Universul epic este abstras, izolat şi ţesut, din pânza imaginaţiei ritualice. Mama, Florica, Narcis bolnav de inimă care face operaţie pe cord, ce-şi aşteptase rândul de ani buni pentru transplant, Rico, cel care dăruieşte inima spre a-i duce pe mai departe visele neîmplinite, acceptându-şi destinul tragic, Lupşorul, care se bucură că are un băiat atât de deştept, dar fără de noroc, pierzându-l aşa cum îşi pierduse şi soţia, Alexandra ce-l iubeşte pe Doru, Turbatu-căpitanul, sunt personaje ce tangenţiază cu un neam care-şi trăieşte destinul, reînviat în romanul ce fixează momentul de paroxism istoric unde satul ardelean, cu orgoliile lui de axis mundi , trăieşte momente deosebite, devenind un fragment în totalitate, o amprentă în atemporalitate. "Rămas pironit locului, îl împinse de la spate-n portiţa deschisă...Îl privi cu drag depărtându-se, păşind cu greu prin zăpada afânată, căzută peste noapte...Nu-l mai zări atunci când ochii i se umplură de lacrimi...Cu greu se întoarse căutând cărarea făcută prin zăpada bătătorită, acolo, chiar prin mijlocul străzii, de bocancii trecătorilor care se sculaseră ca şi ei dis-de -dimineaţă spre a o lua din nou de la capăt...Îl durea sufletul văzându-l cum lupta, chiar dacă era un simplu copil, nu se dădea bătut, se zbătea în această lume stranie pe care nici el care văzuse atâtea, trecuseră peste el atâtea necazuri, călindu-l, iar ghioceii îi invadaseră chipul, nu o înţelegea pe deplin. Începuseră să-l doară şi pe el, când picioarele, când şalele, când capul. Cu toate astea şi-ar fi dat anii cei mai fericiţi pe care-i mai visa câteodată, dacă ar fi avut ocazia să compenseze durerile copilului, pe care-l vedea cum se stinge încet, încet..."
Autorul recuperează unele pulverizări în planul retoricii, prin juxtapunere de întâmplări narate prin rememorare şi prin schimbarea viselor personajelor, parte din ele extracţie arhetipală (Rătăcitorul, soldaţii). Fratele lui Rico, ce primeşte "mesaje de dincolo" îşi reface genealogia prin relatări succesive, într-o naraţiune "a tour de role". E mult onirism în acest roman ce ambiţionează să construiască o simbolistică a istoriei vitalizată prin vis şi rememorare. Aceasta, e, de altfel şi latura cea mai consistentă a romanului ce construieşte un fast himeric al unui joc al destinului uman: " Se trezi în mijlocul acelei primăveri timpurii, hoinărind pe dealurile Roşului, admirând priveliştea care i se derula în faţa ochilor...Fără să-l cate cu privirea, îl simţea alături, păşind agale pe iarba fragedă, lăsând urme abia perceptibile pe roua dimineţilor.
-Să coborâm dragul meu prieten, să-ţi vezi lăcaşul în care ţi-ai abandonat luntrea pământeană...îi zise cătându-i mâna.
Nu-i răspunse...Se simţea atât de bine...De astă dată nici cea mai mică durere nu-i însoţea paşii, doar vântul hoinar jucându-se cu ramurile încărcate de vredeaţă".
Era la mormântul lui Rico, cerîndu-şi iertare şi rememorând secvenţe din viaţa lor. Doar o lumânare aprinsă şi un buchet de flori erau martorele emoţiilor. Autorul e un meşter al spontenaităţii stilistice, al arhitecturii şi mai ales al creonării personajelor. De la Gogol a învăţat probabil rostogolirea amănuntului banal până la fantastic, iar de la Celin a preluat ceva din romantismul relatării. Oricum Toader T Ungureanu este un prozator original şi viguros. Capitolele acestui roman trăiesc prin aspectul lor compozit :amestec de naturaleţe poetică şi relatare magică, parabole cu irizări de vis şi redare a cotidianului, descriere hieratic-creştină şi aglutinare a detaliilor. Vedem în acestă naraţiune fizionomia însăşi a vieţii, cu tot dinamismul ei haotic şi incongruenţa ei adâncă, putem aprecia că acest roman este o frescă ce redă trăirile unui neam cu speranţele, visurile şi durerile lui. Aflăm aici o ştiinţă impecabilă de a surprinde stările sufleteşti şi visele personajelor, dar şi banalitatea de care se înconjoară lumea şi care devine noua sa mitologie, dar şi capacitatea de a evoca fragmente din trecutul lui Rico.
Sfârşitul romanului degajă o simbolistică cu trimitere, aluzivă, la cele două lumi despărţite de fluviul Styx, când Tudor aflat la mormântul lui Rico" zări de departe apele învolburate ale râului despărţind cele două lumi atât de diferite" În timp ce continua "să zâmbescă florilor de cireş care înfloriseră doar pentru el, pentru sufletul său pur, nevinovat...". Imagine superbă ce-mi aminteşte de finalul romanului lui Cronin în care se spune că îşi aduce aminte de mirosul florilor de frezii. Gestul pe care-l face Rico, dăruindu-şi inima-n ultima clipă, gândul că întinde o mână de ajutor celui căzut, care la rându-i îi va duce visele mai departe, acceptul tânărului care aşteptase atâta timp să primească o nouă şansă la viaţă, sunt momente descrise cu atâta acurateţe, încât, citind, îţi vei simţi pentru o clipă sufletul răvăşit..." De astă dată mâna însângerată se retrase din adâncuri strângând ultima fărâmă de viaţă, spre a fi dăruită tânărului care încă mai aştepta cu mâna întinsă, Darul...Cele două mâini se atinseră...Prima dăruind, a doua primind speranţa de a merge mai departe, împlinindu-i visele, năzuinţele...Se scutură aşa cum o făcea de fiecare dată când ieşea din apă, spre a-şi alunga de pe corpul firav picăturile, boabe de mărgean, ridicându-se, abandonându-şi trupul, luntrea cu care străbătuse apele învolburate ale vieţii, privind doar chipul bărbatului care-i primise cu atâta recunoştinţă darul, ultimul pe care putea să-l ofere înainte de a se pierde-n uitare. Porni cu paşi mărunţi, coborând valea, zărind de departe apele învolburate ale râului, despărţând cele două lumi atât de diferite".
Autorul, prin amestecul registrelor găseşte tonalitatea potrivită, căci înfăţişarea compozită a capitolelor e şi o probă de consecvenţă, trăind cu adevărat alături de personajele sale, poate şi faptul că acest roman conţine elemente biografice. Toader T Ungureanu ştie să vadă esenţialul în spuma realităţii şi să-l extragă fără căutări crispate. Imaginaţia e o formă de înălţare a realului din trecut spre prezent, un efect al perspectivei narative.
Citind acest roman mi-am adus aminte de zicerea lui Petre Ţuţea : "Prozatorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face din el mobilă de lux." Aşa a făcut autorul acestui roman : a abordat o temă, aparent banală, şi a făcut din ea un briliant irdiind lumină magică...Al FlorinTene...