Roman: Dragoste si durere

Filmul unui destin dintr-un roman catoptric.
Romanul întins pe aproape 200 de pagini este o fresca dramatica şi cinematografică a destinului unui copil, Ciprian, care ajuns mare încearcă să descopere şi să dezvăluie adevărul despre drama sa şi a familiei care l-a adoptat. Cu fiecare pagină ce parcurgem, simţim că pătrundem ca într-o pădure în care sprea folosi metafora lui Umberto-Eco, de unde nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o binefacere de cărări borgiene, mai bine zis,multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale.
Prozatorul pare un renascentist, cu voluptăţi şirete, un degustător rafinat al cuvintelor mustoase, pe care le scormoneşte pătimaş în vorbirea curentă a oamenilor din zona unde se desfăşoară acţiunea. Prin ruperi de ritm şi curburi ale timpului, Toader Ungureanu ne dovedeşte că stăpâneşte arta amânării. Începe discursul şi îşi reia,la alt nivel prin aceasta tehnică de suspans, trecând de la text la context, de la roman la metaroman, prin tehnica oglindirii filmice a acţiunii, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie paralel cu realizarea filmului şi apoi cu proiecţia sa. Simplu spus, şi cu metaforă de pictură, acest roman nu este decât viaţa dramatică şi filmică a lui Ciprian, realizată ca un autopotret al pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă de la Velasquies până la Dali.
Adevărul despre intenţia de al omorî pe Ciprian se realizează cu ajutorul filmului, iar aflarea adevărului se face prin intermediul acestuia şi al Completului de Judecată prezent la vizionarea filmului.
Personajele se conturează prin faptele lor, prin lexicul vorbirii, şi astfel textul romanului "Dragoste şi durere" îşi poartă cu sine, ca pe o trenă, con-textul filmului. Romanul iniţial înglobează în sine naraţiunea filmului, se interferează şi se suprapune.Cristian, personajul principal este alter ego-ul lui Ciprian din film, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus realităţii.
La Toader T Ungureanu, destinul, văzut ca o mână divină, infuienţează acţiunea fără drept de tăgadă.
Aşa cum timpul se defoliază, ca secvenţele unui film, arătându-şi când faţa trecută, când aceea a prezentului ipotetic al romanului, tot astfel drama fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţa, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoricul povestirii, farsa cu fapta. Protagoniştii au când carnaţia fiinţelor cele mai aplpabile, când transparenţa himerelor. Ei pot fi halucinaţii ale naratorului, dar şi proiecţii alchimice şi oculte ale unor experienţe trăite.
Toader T Ungureanu e un prozator împlinit şi admirabil, care ştie să-şi înalţe talentul la limita de sus a rafinamentului.
Acest roman este o izbândă a naratorului, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritual nu poate înfrânt.
În contextul subiectului romanului cuvintele lui Balzac devin emblematice: "Orice călimară poate să devină un Vezuviu"... ( Al.Florn Tene, preşedinte Liga Scriitorilor din Romania)